Am fost dintotdeauna scârbit de politică. Și nu mă aștept ca noul președinte să facă minuni — nici pe departe (mai ales având în vedere figurile grețoase din spatele lui); sper doar să nu facă ce-au făcut toți predecesorii lui. Dar, pentru prima dată în viață, la alegerile astea am votat (fără să-mi anulez votul).
Motivul? Am sperat că dansatorul de vals va avea câștig de cauză în fața dansatorului din buric, că scorțoșenia germană (cu plictisul aferent) va învinge miștoul ieftin, glumițele de stand-up, diareea verbală și replicile-perverse de pe Târgu Ocna, că lipsa de charismă va învinge pâinea, circul și spartul semințelor în birt pe timp de inundații. Greul abia începe acum; vrând-nevrând, Iohannis se va uza iar în câțiva ani va trebui să căutăm un neamț nou: virusul latinobalcanismului infectează fără cruțare și e mai distructiv ca Ebola (vezi Carol al II-lea). Sper doar ca Iohannis să(-și) jure că nu va gândi niciodată “merge și-așa”. În rest, convingerea mea e că toți politicienii reprezintă o minoritate unită contra unei majorități dezbinate.
Wer zuletzt lacht, lacht am besten.
