Applecați de acasă: Io n-am mamă, io n-am tată…

Joi, Martie 11, 2010

Acest articol a fost publicat de Florin Iaru în Academia Caţavencu din 10 martie 2010. Text reprodus cu scop educativ, prin amabila permisiune a autorului. © 2009 Academia Cațavencu, marcă a grupului Realitatea-Cațavencu.

Întrebat de sistem ce nume şi ce parolă vrea să introducă, fericitul nefericit care este şi instalatorul unui nou sistem îşi pierde uzul raţiunii şi pune ce-i dă-n gînd ideea. Mulţi au păţit-o. Apoi, hotărînd să schimbe ceea ce pasiunea oarbă a hotărît în locul lor, au schimbat numele scurt al user-ului din secţiunea Home şi s-au trezit, brusc, în faţa unui computer gol ca napul. Le-au dispărut imagini, muzică, dichis. Înţelegînd că vechiul stăpîn a plecat de nebun în lume, computerul a creat unul nou, ştergîndu-l sau ascunzîndu-l pe cel vechi. În fine, toate astea au fost posibile pînă la Leopard şi am scris despre ele.
Acum, pentru a-i proteja de ei înşişi pe cei care vor stăpîni împărăţia cerurilor, sistemul nu-ţi mai dă voie să umbli la lista scurtă sau la telefonul roşu. (Fie vorba între noi, nu există nici un telefon roşu.)

Ei, această imposibilitate a devenit un instrument de lucru foarte eficient. E ca reducerea la absurd: faci ceva pentru că e cu neputinţă să faci altceva. Dacă aş fi filozof, aş cădea pe gînduri pînă la sfîrşitul articolului. Dar, cum nu sînt, am să explic acest lucru în sine pentru uzul raţiunii.

Dacă nu noi, atunci cine?

Să zicem că ne merge prost. Ştiu, o să spuneţi că toată România merge prost. Dacă vă interesează numai asta, citiţi restul gazetei. Dacă vreţi să ştiţi de ce bîldîbîcîie calculatorul şi nu-i daţi de cap, creaţi un user nou. Asta se face din System Preferences/Accounts. Desfacem lacătul şi, apăsînd semnul plus, creăm un nou administrator, cu drepturi depline. Apoi bifăm sau debifăm login-ul automat. Eu zic să-l debifăm. Cînd restartăm şi intrăm pe noul user, sistemul va fi proaspăt ca o garofiţă. Dacă învie brusc şi se veseleşte şi e sprinten ca o căprioară, e clar că buba e la noi. Revenim şi reparăm. Dacă, dimpotrivă, e la fel de pierdut în zarea unei lumi ce nu mai este, atunci, Houston, avem o problemă. Numai că asta nu-i problema noastră.

Să ne despărţim de trecut rîzînd

Mai complicat e cînd avem de-a face cu un SH. Sau cu multe calculatoare, provenind de la – să zicem – o fostă redacţie. Acolo sînt soft-uri şi soft-uleţe, unele cumpărate, altele dăruite, dar a căror origine se pierde în negura istoriei. Să reinstalezi? Cu cît sînt mai multe calculatoare, cu atît e mai plicticos. Cel mai simplu e tot cu schimbarea de user. Dar aici mergem mai departe. În calitate de nou administrator, îl vom şterge definitiv pe cel vechi. Astfel, comorile lui de gîndire şi simţire, mîndrie şi prejudecată, pelican sau babiţă vor dispărea instantaneu şi irevocabil în neagra veşnicie. Dar să nu ne culcăm pe o ureche, cu sentimentul datoriei împlinite. Mai executăm o reparaţie de permisiuni şi, dacă avem şi discul de instalare, o resetare generală a ACL pentru noul proprietar… Ce mai e şi asta? Cinstit să fiu, nu ştiu şi nu mă interesează. Căci, dacă aş şti, aş fi o Dunăre a Mac-urilor, o Dunăre a oesicsului, un adicodoi al kernel-ului. Ceea ce pot să spun e că vechiul nou computer va spune, nevinovat, „Bună, mama“, neştiind că eu sînt tatăl lui!

Macul şi barosul

Autor: huk