Applecați de acasă: Învăţaţi limba merelor fără profesor!

Luni, Iulie 27, 2009

Acest articol a fost publicat de Florin Iaru în Academia Caţavencu din 15 Iulie 2009. Text reprodus prin amabila permisiune a autorului. © 2009 Academia Cațavencu, marcă a grupului Realitatea-Cațavencu.

Mare păcat că Apple a făcut un sistem aşa de prietenos, aşa de flexibil, dar nu l-a dus pînă la capăt. Iată cum e şmecheria. Să zicem că achiziţionaţi un calculator cu sistem în… chineză. În mod normal, prima mişcare obligatorie ar fi să reinstalaţi, nu? Nu. De ce? Păi, e suficient să vă duceţi în System Preferences, să deschideţi International/Language, să puneţi prima pe listă engleza (sau româna urmată de engleză), să restartaţi calculatorul şi toate meniurile de sistem vor fi inteligibile.

Sistemul de operare va mînca engleză pe pîine. Aşa ceva e chiar un lucru demn de luat în seamă.

Mai mult, toate aplicaţiile care au scris şi un meniu în limba română se vor deschide automat în noua setare a sistemului. Să zicem că avem una simplă şi gratuită, VLC. Dacă sistemul nostru e pus pe română, VLC îşi va afişa meniul în dulcele nost’ grai. Dacă nu, cum e cazul, de exemplu, pentru iPhoto, soft-ul va lua la rînd preferinţele de sistem. Va căuta a doua limbă din lista user-ului, apoi a treia, pînă cînd va realiza perechea cîştigătoare. Unii care au pus maghiara pe primul loc, s-au trezit că unele aplicaţii i-au luat cu nem tudom şi kezi csokolom.

Pentru a afla ce limbaje ştie fiecare aplicaţie, e suficient să facem click dreapta (sau click şi Get Info) pe icoana ei, apoi, în meniul care se deschide, vom avea lista completă. Cele mai leneşe soft-uri au o singură limbă, mai mult ca sigur engleza. Altele au toate cele şaptesprezece graiuri ale sistemului de operare, aşa cum se prezintă şi soft-urile grele de la Adobe, Quark, Autodesk sau Corel. Din cauza şirului lung de idiomuri, prezent în mii de aplicaţii, au apărut Xslimmer, CleanApp sau Monolingual care îndepărtează păsăreştile nedorite. Acum, necazul meu cel mare e că Apple nu a oferit sistemului de operare şi o haină românească. Doar rudimente, mîneci şi buzunare, cum vă spusei. Nu e vina lor. Colaborarea autorităţilor (în speţă Academia Română) a fost nulă. Un grup de lingvişti-aitişti, oha. Iar limba română se schimbă aşa de des, că nici un poliţist, adjectiv, efectiv nu mai ştie cum să-şi scrie rapoartele. Darmite un sistem de operare!

Oricum, noi, românii, ne-am obişnuit să ciripim englezeşte. Însă mie, unuia, mi-a plăcut să văd că măcar datele pot să sune româneşte. Aşa că m-am hotărît să încerc, ce-o să fie? Mai rău decît să reinstalez nu poate fi! Am deschis System/Library/Core Services. Acolo am pus ochii pe o năzgîmbă simplă, Dock-ul. Am dat click dreapta şi Show package contents. Ordinea era asta: Contents/Resources. Am ajuns la mal, am căutat limbajul principal, din folder-ul English. lproj. L-am copiat, apoi l-am lipit pe desktop. Ca să nu mă încurc, am rebotezat folderul Romanian. lproj. Apoi am intrat să dau bună ziua fetelor. Acolo am găsit nişte string-uri stinghere şi plictisite. Le-am deschis cu TextEdit şi am tradus textul dintre ghilimele cum m-a tăiat capul. Apoi am salvat (ce bine că TextEdit nu vrea să schimbe extensiile!).

Am bibilit mult, apoi am căzut pe gînduri, unele traduceri nu mi-au plăcut, altele nu-mi plac nici acum. Am recopiat folderul românesc şi l-am introdus în Dock/Contents/ Resources. Apoi am relansat Dock-ul. Minune, într-o clipă, învăţase româneşte fără profesor! Îmbătat de triumf, cu forţe sporite şi cu entuziasmul specific vîrstei, m-am aruncat asupra Finder-ului. Apple, ne auzi? Sîntem gata de tăvăleală, numai să ne ia careva în seamă!

Macul şi barosul

Autor: huk

Applecați de acasă: Probleme mari, chichiţe mici

Marți, Iulie 14, 2009

Acest articol a fost publicat de Florin Iaru în Academia Caţavencu din 8 Iulie 2009. Text reprodus prin amabila permisiune a autorului. © 2009 Academia Cațavencu, marcă a grupului Realitatea-Cațavencu.

Azi, pentru că tot intrăm într-o vacanţă prelungită, am să abandonez travaliul la lucrul în sine ori munca în proiecte europene de anvergură, cum ar fi originea omului şi cvadratura cercului. Ajunge! Voi ataca acele lucruri mici şi nebunatice care nu poartă numele de iubire, ci de problemuţe. Problemuţa, fie c-o acceptăm, fie că nu, este conceptul-cheie în viaţa utilizatorului de Mac. Totul merge bine, viaţa e frumoasă, păsărelele ciripesc şi, uite, într-un colţişor, se întîmplă o nefăcută.

Dar s-o luăm încet, să vedem dacă vă descoperiţi în povestioarele care vor urma.

Una dintre cele mai stranii probleme e neputinţa de a scrie pe desktop.
Computerul se cabrează ca un armăsar în călduri despărţit de iapa sa virtuală şi îşi trînteşte cavalerul din şa. Cică el, călăreţul, nu are suficiente permisiuni. Ştiu că asta n-ar trebui să se întîmple niciodată. Dar cum evenimentul are totuşi loc, hai să-i dăm la cap. Facem clic dreapta pe desktop, apoi Get Info. Jos, pe ultimul rînd, avem toate şansele din lume să vedem numele nostru cu drepturi restrînse. Apăsaţi lăcăţelul, daţi parola şi acordaţi-vă dreptul de a scrie şi citi, apoi apăsaţi Apply to enclosed items. E gata.

Alţii o păţesc cu Safari. Mai ales după update. Brusc, browser-ul începe să crape într-o veselie şi să pună la-nvîrtit piţa morţii subite. De cele mai multe ori, vinovatul şi măgarul e un cache nenorocit, care nu se pupă cu noua versiune. Deschideţi Safari şi nu navigaţi nicăieri. Apăsaţi meniul exact pe titlul softului. Acolo, tot aşa, mai jos, la vale, aveţi două opţiuni: Empty cache şi Reset Safari. Dacă nu e suficientă prima, merge cu a doua. Dacă nici împreună nu fac treabă bună, adică browser-ul crapă înainte de lansare, trageţi de pe net, de la MainMenu. Lansaţi-l şi apoi căutaţi la rubrica Cleaning Clean User Cache şi Clean Browser Cache. Pun pariu că Safari se va calma ca prin farmec.

Un necaz enervant, frustrant şi delirant vine pe calea undelor. Laptoapele au deseori problemuţe cu detectarea reţelei wireless. Uneori, după ce stabileşti contactul, calculatorul stăăă şi se gîndeşte. Şi se gîndeşte. Apoi gata. S-a dus dracului rapiţa. Aici, golirea de cache, resetarea pram-ului, investigarea directoarelor nu duc nicăieri. Cel mai simplu e să aruncaţi com.apple.airport.preferences. plist din Library/Preferences/SystemConfiguration. Ca prin minune, lucrurile se întorc la normal. Rezolvarea asta e foarte înrudită cu boala vacii nebune care-l apucă, din cînd în cînd, pe domnul Finder. Mai ţineţi minte? Parcă aruncaţi, tot aşa, com.apple.finder.plist, numai că din biblioteca user-ului (aia din Home).
În sfîrşit, dezarhivatorul standard al sistemului, Archive Utility, se poticneşte în arhivele parolate. Nici nu apuci să-i dai parola, că el te anunţă ori că ai o arhivă coruptă ori, mai frustrant, tace ca mortu-n păpuşoi.

Rezolvarea e simplă. Daţi jos de pe net dezarhivatorul universal Unarchiver, de la http://wakaba.c3.cx/s/apps/unarchiver.html. Asta cred c-o ştiaţi, dar aţi uitat-o deja. Aşa cum o să uitaţi şi vacanţa de vară, cînd s-o termina… Care vacanţă? Care probleme? Care flotă?

Macul şi barosul

N.E. Discuția continuă pe forum.
Ultima versiune freeware MainMenu este aici.

Autor: huk

Applecați de acasă: Comori de înţelepciune populară

Marți, Iulie 14, 2009

Acest articol a fost publicat de Florin Iaru în Academia Caţavencu din 1 Iulie 2009. Text reprodus prin amabila permisiune a autorului. © 2009 Academia Cațavencu, marcă a grupului Realitatea-Cațavencu.

E suficient să intri pe un forum IT şi să zici: „Bă, io-s pe Mac…“, că, imediat, din senin, din iarbă verde, din gaură de şarpe, se iscă nori grei de furtună. Pe scurt, s-a şi declanşat războiul Mac-PC. Dacă, la început, că mu-mu-mu, că bla-bla-bla, c-o fi, c-o păţi, politeţuri şi vorbe-n doi peri, de îndată ce începe să fiarbă păsatul în oameni, se spun vorbe grele şi se trece la mamă, organe şi strămoşi. Inevitabil, discuţia se încheie cu promisiuni de lichidare totală, prin spînzurare, ardere, tăiere, înjunghiere, răzuire, tocare, strivire, jupuire, otrăvire, înec sau rupere în bucăţi.

Stau şi mă-ntreb dacă nu cumva sîntem victimele unei corectitudini politice care ne-a afumat celulele nervoase, lăsînd din ele numai nervozitatea. Sau dacă nu cumva computerele activează aligatorul flămînd din cerebel, ăla uitat de evoluţia speciilor. Cum să nu cad pe gînduri cînd primesc mail-uri pline de reproş: da’ despre PC-uri de ce nu vorbesc?

Păi, dacă vă uitaţi la cele două pagini care mă înconjoară, ele sînt pline de conlocuitori. Nu-i de ajuns? Nu! Se pare că nu… Atunci, să vă spun o poveste. Era prin iarna lui ’91 cînd Ion Raţiu făcea recrutări de personal pentru ziarul lui, Cotidianul. Tot ce ştiam era că minerii îi făcuseră praf o tipografie ultramodernă şi nişte computere care îl costaseră zece mii de dolari bucata. La auzul sumei, m-au trecut năduşelile. Dumnezeule, ce de bănet! Puteai cumpăra opt case cu banii ăia. (Să facem calculul: 100 de lei dolarul, 120.000 de lei apartamentul, deci 1.200 de dolari căsuţa. Înmulţit cu opt, nouă mii şase sute. Hai că mai rămînea şi de-o bere! Dar asta-i altă poveste.) Am încercat şi eu marea cu degetul şi am fost selectat în echipă. Ei bine, ceea ce am văzut acolo, pe Plevnei, mi-a depăşit toate închipuirile. Păi, am văzut o cutiuţă plată de care era ataşat un ecran imeeeens (de vreo 19 inci), pe care un bărbos înarmat cu un mouse adăuga punctişoare negre unui glob pămîntesc turtit. Ei bine, ăla era un IIfx, cel mai scump computer personal din lume. Iar interfaţa… ah, parcă visez şi azi… M-au scăpat de sub supraveghere şi am tras hardul la coş. Ăla era sistemul 6.0.7 şi se ducea dracului totul. În sistemul 7, computerul buta şi cu sistemul în coş… Ehei, frumoase vremuri!

Ce vreau să spun e că nu mă pricep la PC-uri. Că mi s-a format mîna pe mouse-ul de Mac. Că, instinctiv, caut icoana hardului în partea dreaptă, sus, aşa cum e de mai bine de douăzeci de ani. Că deschid ferestre într-o veselie. Că trag fonturile în dosarul de fonturi şi sînt active în clipa următoare. Că arunc aplicaţiile la coş şi nu mă mai doare capul. Şi ştiu că orice bag în computer se va afişa tot în dreapta, pe desktop. Că, dacă înfig o imprimantă, o voi simţi la capătul celălalt al firului în cîteva secunde. Că, dacă intru într-o reţea, voi vedea toate deviaţiile. Că, dacă am de lucru contracronometru, voi termina în timp util. Şi că, dacă mă pui în faţa unei interfeţe de Windows, brusc îmi cresc două mîini stîngi.

Dar asta, spun eu la sfîrşit, nu înseamnă nimic. Aşa cum îmi zboară mie deştele pe Mac, tot aşa îi zboară altuia pe PC. E vreo problemă? Cum rezolv eu problemuţe, aşa îşi încheie celălalt ecuaţiile lui. Eu am învăţat o limbă (macintoşeza) în tinereţea mea. Şprehen zi Mac? Nu putem trăi de răul altuia? Trebuie să ne dăm cu cratiţele-n cap? Trebuie să ne cocoşim? Să ne umplem de ridicol, ca nişte părinţi monstruoşi, gata-gata să asasineze copiii vecinilor, pentru a proba frumuseţea nemaivăzută a odraslei lor?

De aia nu mă bag în ciorba altuia. Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Poartă-te cum ţi-e felul şi umblă cum ţi-e portul. Cu un rac, tot sărac. Cîinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia. Cine sapă groapa altuia cade singur în ea. Mai bine sărac şi cinstit… hm, asta nu. Mai bine bogat! Şi tînăr! Şi sănătos! Şi fericit, pînă la adînci bătrîneţi? Care bătrîneţi? Mac-ul meu, deşi are trei ani, e cel mai tare computer din lume… Etc., etc.

Macul şi barosul

Autor: huk

Applecați de acasă: Gaura din covrig

Marți, Iulie 14, 2009

Acest articol a fost publicat de Florin Iaru în Academia Caţavencu din 24 Iunie 2009. Text reprodus prin amabila permisiune a autorului. © 2009 Academia Cațavencu, marcă a grupului Realitatea-Cațavencu.

Java e un limbaj de programare. Uf… Articolul ăsta începe rău. De parcă numai asta ne-ar lipsi. Doar n-o să învăţăm acum să înşirăm simboale pe aţă, batalioane de semne crăcănate în urma cărora să lansăm la apă un softache care să nu folosească la nimic! Mai mult, voi zice eu, înţepat: care merge ca ochii mortului şi care, la noi, pe Mac, are o gaură.

Dar s-o luăm cu începutul. Prin 1995, James Gosling şi Sun Microsystems pun la punct această drăcie, cu care se creează o maşină virtuală. Partea mişto a plicticoşeniei de mai sus e că aplicaţiile Java sînt open platform, adică nu depind de maşină (Mac, PC sau Sun) şi rulează în parametri aproximativ identici.

Ca să mă înţelegeţi mai bine, deşi cvasi-identic ca înfăţişare, Photoshop-ul de Mac e complet rescris în limbaj-maşină atunci cînd rulează pe PC. Munca de rescriere e complicată şi trebuie să ţină seama de o serie întreagă de deosebiri de hardware sau de sistem. Din punctul ăsta de vedere, Java e un passepartout, cu minime complicaţii şi un set redus de instrucţiuni. Rulînd pentru o maşină virtuală, programele scrise în Java nu apelează la limbajul-maşină. Mai mult, ca să facă viaţa grea monştrilor operaţionali (Apple şi Microsoft), din 2007, Sun a eliberat întreaga tehnologie Java, sub emblema open source. Că vor, că nu vor, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, atît Apple, cît şi Microsoft a trebuit să adopte Java.

Acum, vin şi eu ca Efimiţa şi întreb: ce mare scofală Java asta? Păi, dacă v-aş spune că multe pagini web dinamice n-ar funcţiona, că nu v-aţi putea înscrie în concursuri online, că n-aţi putea posta răspunsuri acide şi că n-aţi putea cotrobăi prin bănci, ba chiar cîteva aplicaţii frumoase, precum NeoOffice, nu s-ar urni din loc, m-aţi înţelege? Păi, de ce nu se face mai repede Java asta, soro, ar zice aceeaşi Efimiţă…
Of, abia acum încep durerile facerii. Spre deosebire de surata lor de pe PC, versiunea de Mac suferea de un defect major. Are (avea) o gaură de securitate cît… malul. Asta însemna că oricine (bine, nu chiar oricine, numa’ hackerii) putea să ruleze în fundal, ca administrator sau superuser, şi să-ţi ia boii de la bicicletă. Cum mama dracului una ca asta? Păi, în clipa în care deschizi orice browser (nu vă faceţi iluzii că Firefox ar fi mai sigur decît Safari), Java e activat. E suficient să te legeni numa’ puţin în braţele dulci ale pornografiei sau mai vînjoase ale warez-ului şi ţi-ai luat-o. Adio, cărţi de credit, adio, dulce libertate! Devii un bot de humă din lumea boţilor. Nu mă credeţi? Păi, să facem un test. Mergeţi la următoarea adresă: http://landonf.bikemonkey.org/static/moab-tests/CVE-2008-5353/hello.html. Nu uitaţi să daţi sonor maşinii. Dacă o să cînte, sînteţi în plop. Aşa că citiţi mai departe!

O soluţie agresivă e să debifaţi opţiunea Enable Java din browser. Nu mai participaţi la jocuri, e drept, dar jucaţi singur, acasă, necîntat de alţii. Altă soluţie a venit, de la Apple şi Sun, acum cîteva zile. Update Java, de 150 mb. Nu staţi pe gînduri, cum îi văd pe mulţi că se strofoacă. Toate mesajele de la mărul cel mare sînt gratuite, utile şi fără carcalaci. A treia soluţie e, cum v-am mai spus, să nu deschideţi calculatorul. Dar, în cazul ăsta, la ce bun să mai citiţi articolul de mai sus? Efimiţa poate să-şi roadă liniştită gaura de la covrig!

Macul şi barosul

N.E. A apărut între timp update-ul care astupă gaura! Detalii pe forum.

Autor: huk

Applecați de acasă: Un’ te duci tu, mărule?

Vineri, Iunie 26, 2009

Acest articol a fost publicat de Florin Iaru în Academia Caţavencu din 17 Iunie 2009. Text reprodus prin amabila permisiune a autorului. © 2009 Academia Cațavencu, marcă a grupului Realitatea-Cațavencu.

Recenta prezentare Apple de la WWDC (Worldwide Developpers Conference) a dus la ceva care, deşi nici cu gîndul nu gîndim, visăm în secret: un strop de normalitate, linişte şi pace. Nu, nu e politică. Nici Parlament European. Ar fi fost imposibil pentru nişte americani mărginiţi şi stupizi (nu-i aşa?) să ne înţeleagă pe noi, europenii şi, dintre europeni, pe noi, românii. La crème de la crème. „Ai zis ceva?“ În fine, n-are nici o importanţă, mai bine vă spun io ce-a făcut acolo vicepreşedintele Philip Schiller în locul marelui, inegalabilului Steve. A prezentat noile produse Apple, asta a făcut, aţi prins şpilul? Şi marea surpriză e că n-a fost nici o surpriză, n-a ieşit din mînecă nici un iepuraş de kevlar, nici un as de caro şi nici un procesor cu patru urechi.
Mai întîi, Snow Leopard, care a ajuns în faza finală.

De acum, totul e bătut în cuie. Rien ne va plus… Da’ ce mama dracului am de tot o dau pe franţuzeşte, că doar nu vînd vopsea nemţească!? Leo rămîne aşa cum am stabilit. Mai puţine noutăţi, mai multă stabilitate, securitate sporită şi exclusivitate pe procesoare Intel. Asta m-a cam întristat şi am privit cu duioşie cele două G5 dual de la DTP, care de-abia au împlinit trei anişori. Atît de fragede şi – deja – orfane! Of, tu ne nous aimes plus?

Apoi, iPhone-ul cel nou, care s-a împodobit cu un S în coadă. Deci va fi mai inteligent, mai rapid, mai rezistent. Păi nu era normal să fie aşa de la început? Multă lume mă întreabă de ce nu vorbesc despre această minunăţie tehnologică şi financiară (cu iPhone, Apple a ocupat în numai doi ani 10,8% din piaţa telefoanelor inteligente şi – deasupra oricărei previziuni catastrofale – a vîndut 17 milioane de bucăţi din numai două exemplare!). Deşi gadget-ul bate tot în materie de design şi soft, rămîn la părerea că iPhone e o mare şmecherie, prin care cumpărătorul e vîndut unei companii de telefonie şi nici măcar nu-şi stăpîneşte integral produsul: Apple controlează cum şi la ce îl foloseşte. E inacceptabil. Dacă am plătit, cred că pot să-mi iau marfa şi să fac ce vreau cu ea. Dar asta e altă poveste. Deja, forumurile sînt pline de balele celor ce-şi doresc cu ardoare noua jucărie… Mais voyons, voyons…
Ceea ce voiam, de fapt, să vă spun e că Apple a plesnit-o cu portabilele. Din nou. Nu ne-a oferit netbook-ul atît de visat, nuu… A făcut o mişcare mult mai deşteaptă. A lărgit gama Pro, printr-o invenţie lingvistică, a readus portul firewire (ca în bancul cu apartamentul rusesc, capra, oaia şi găinile) şi a scăzut preţurile. De acum, de la 1.100 de dolari în sus nu mai ai un amărît de MacBook, ci un Pro. Dă bine pe Dorobanţi. Lăsînd gluma la o parte şi capacul unibody închis, găselniţa a venit de la bateria nedetaşabilă, care suportă o mie de reîncărcări pînă să scadă la 80%. Şi nici asta n-ar fi tot dacă, abandonînd structura tubulară a acumulatorilor, Apple n-ar fi reuşit să înghesuie celule mai multe şi mai mici într-un spaţiu redus, storcînd mai multă putere. Rezultatul poate fi numit cu adevărat portabilitate. Iar dacă v-aţi făcut socoteala c-o să mai aşteptaţi procesoarele Arrandale, să ştiţi că noile Penryn sînt suficient de reci încît să ţii merele-n poală. Toate testele spun că Apple a socotit pentru prima dată corect. Acum, leptoapele ţin mai mult de şapte ore, la o procesare rezonabilă. Dacă n-aţi apucat să socotiţi, e suficient pentru un voiaj deasupra Atlanticului. A condition qu’on ne prend pas un Airbus… Mă, nene, aici voiai să mă aduci? Fir-ai al dracu’ de franţuzit!

Autor: huk